Prima data cand am auzit aceasta idee, sosea de la un amic pe care il intrebam despre niste maruntisuri financiare. In mijlocul discutiei, care convergea linistita catre ceea ce parea un rezultat bun pentru mine, mi-a dat replica “da’ stii tu oare la ce se gandeste el, de fapt ?”. Adica partenerul meu.. mereu presupuneam ca viziunea lui este si a mea, si de fapt acest terţ, cu care discutam, brusc are ideea ca de fapt poate partenerul meu se gandeste la ceva complet opus!

Si era foarte plauzibil..

Booon, doua saptamani mai tarziu, si fara legatura cu ‘afacerea’, realizez gandindu-ma despre o intalnire pe care urma sa o am, ca niciodata nu poti sti ce e cu adevarat in mintea celuilalt. Cumva.. planurile in care crezi, in care speri ca se vor intampla, care aparent au sansa maxima sa se realizeze, de fapt.. sunt doar vise si sperante, nimic nu garanteaza ca se si vor implini. Habar n-ai de fapt ce are in minte celalalt, cand te vezi cu el. Poate a avut o zi proasta, si n-are chef de nimic, dar tu asteptand cu incordare intalnirea, ha, ghinion. Sau poate astepti, ajungand acasa, sa ai parte de relaxare fiindca te-au podidit nostalgiile, si cand colo.. partenera vrea cu totul altceva – chiar daca de dimineata discutaserati ca va veti relaxa. Si vii si tu acasa linistit, anticipand relaxarea, si cand colo, brusc trebuie sa plecati undeva, samd..

Asa ca.. mi se pare ca pacaleala asta cu presupunerile despre cum va fi creeaza multa frustrare, si cumva te impiedica sa gandesti lucid. Dorintele o iau inaintea faptelor, si te trezesti ca faptele se intampla si dorintele se duc naibii..

Cred ca fericirea este atunci cand presupunerile se muleaza cu realitatea.. cand universul propriilor dorinte se muleaza pe exterior.